Există jocuri care îți spun exact unde să mergi, ce să faci și de ce. Verho: Curse of Faces abordează opusul. Aici, ești aruncat într-un regat blestemat unde răspunsurile sunt puține, misterele abundă, iar curiozitatea devine cel mai important instrument al tău. După primele mele ore în Yariv, un lucru era clar: voiam să văd ce se ascundea după următorul colț. Premisa este la fel de simplă pe cât este de fascinantă. Să întâlnești privirea altcuiva înseamnă moarte sigură. Ultima speranță a umanității se află astfel în măști misterioase care atât protejează purtătorii, cât și îi modelează identitatea. Este o idee unică care mi-a stârnit rapid interesul.
Un regat care a renunțat de mult
Primul lucru care m-a impresionat a fost sentimentul de izolare. Yariv nu se simte doar abandonat; Se simte ca un regat care și-a acceptat de mult soarta. M-am gândit la Hollow Knight. La fel ca în Hollow Knight, întâlnești surprinzător de puține suflete pe parcurs. Puținii NPC-uri rămase par mai degrabă supraviețuitori solitari decât locuitori ai unei comunități vii. Lumea își spune povestea prin ruine, clădiri și medii abandonate, mai degrabă decât prin dialoguri lungi. Am avut aceeași senzație ca atunci când am rătăcit prima dată prin Hallownest; un loc unde măreția a dispărut de mult, dar unde ecourile încă persistă.
Stilul vizual este o scrisoare de dragoste către sfârșitul anilor '90. Modelele blocate, texturile pixelate și ceața caracteristică amintesc de prima generație PlayStation și de Nintendo 64. Totuși, nostalgia nu este niciodată folosită ca cârjă. În schimb, amplifică atmosfera stranie și face lumea și mai distinctivă.
Nu, jocul nu are loc într-o pivniță austriacă
Dialogul amintește de primul Diablo. Aproape fiecare personaj vorbește cu o gravitate fatală care amplifică sentimentul de neputință. Este clar că Verho a preluat elemente din diverse jocuri din genul de aventură și le-a combinat pentru a crea ceva complet al său. Muzica ambientală face restul. Se află discret în fundal, amplificând sentimentul de singurătate fără a prelua vreodată controlul.
O scrisoare modernă de dragoste către King's Field
Verho nu încearcă niciodată să-și ascundă rădăcinile de modă veche. Din contră. Uneori, explorarea pare o scrisoare modernă de dragoste către King's Field. Nu există hartă, niciun punct de reper și niciun ajutor care să te ghideze către următoarea destinație. Jocul se bazează pe observarea împrejurimilor, amintirea traseelor și găsirea drumului pe cont propriu. Personal, apreciez această filozofie. Când se deschide o scurtătură sau revizitezi o zonă anterioară, simt că e propria mea descoperire, nu ceva ce jocul mi-a dat pur și simplu.
Măștile vin cu mustață; aceasta este o cerință în Verho.
În loc de clase tradiționale, jocul își construiește sistemul în jurul măștilor. Fiecare mască îți schimbă stilul de joc și încurajează experimentarea. Am devenit rapid dependent de masca de Cavaler. Armele cu două mâini, loviturile brutale și un stil de joc în care forța brută are întotdeauna prioritate față de finețe mi s-au potrivit perfect.
O lume care te cheamă
Ce m-a ținut să joc a fost povestea. Verho nu dezvăluie niciodată tot adevărul, ci îl lasă pe jucător să-l adune singur. Fiecare zonă nouă ridică mai multe întrebări decât răspunde, și există un sentiment constant că ceva mai mare ne așteaptă. Acea curiozitate împinge jocul mult mai departe decât lupta în sine. Din păcate, slăbiciunile jocului devin tot mai evidente pe măsură ce aventura avansează.
Detecția loviturilor pare uneori nesigură. De mai multe ori, am observat că inamicii mă loveau chiar dacă credeam că sunt în afara razei lor. În același timp, există situații în care propriile mele atacuri par greu de prezis, mai ales împotriva inamicilor mai mici, cum ar fi liliecii. Rezultatul este că unele bătălii devin frustrante din motive greșite.
Arbaleta este o armă formidabilă în Verho, unde lupta corp la corp nu este suficientă.
Secțiunile de platforming ar fi putut, de asemenea, să aibă puțină mai multă precizie. Am căzut de pe margini de mai multe ori când eram convins că săritura va fi suficient de lungă. Problemele nu sunt catastrofale, dar apar suficient de des încât să perturbe fluxul jocului. De asemenea, îmi lipsește să am un jurnal. Într-un joc în care povestea joacă un rol atât de important, ar fi fost frumos să pot reciti dialoguri anterioare sau indicii importante.
Dacă iei o pauză de câteva zile, există riscul ca detalii importante să-ți scape, iar asta pare o limitare inutilă. Din punct de vedere tehnic, însă, există foarte puține motive de reproș. Pe PlayStation 5, jocul rulează lin și nu am întâmpinat niciodată bug-uri serioase sau probleme de performanță în timpul jocului.
O caracteristică clasică a jocurilor de aventură este lista de obiecte pe care trebuie să le urmărești.
Verho: Curse of Faces este un joc care îndrăznește să-și urmeze propriul drum. Surprinde aceeași singurătate melancolică ca Hollow Knight și o combină cu un element exploratoriu clar inspirat de King's Field. Rezultatul este o lume care mă atrage constant și o poveste care mă face să vreau să văd ce se află după colț. În același timp, câteva enervări recurente împiedică experiența generală.
Detecția loviturilor nesigură, secțiunile de platforming care nu au precizia necesară și absența unui jurnal fac ca experiența să-și piardă fluxul mai des decât ar trebui. Pentru cei care apreciază RPG-urile de acțiune întunecate cu o atmosferă retro distinctă, încă există multe de savurat aici. Atmosfera este punctul culminant al jocului, iar lumea rămâne în minte mult după ce s-au terminat genericele. Cu câteva îmbunătățiri atât de necesare, Verho ar fi putut fi în cursa pentru audiențe semnificativ mai mari.
Conversațiile sunt puține, dar lungi.
