Acum un an, Sega a anunțat că va reînvia mai multe dintre seriile lor vechi, Crazy Taxi, Jet Set Radio, Golden Axe, iar acum prima dintre toate este aici: Shinobi: Art of Vengeance. E greu să-mi amintesc acum, pentru că mulți dintre noi nu eram foarte bătrâni, sau poate nici măcar nu ne născusem încă, dar a fost o vreme când Joe Musashi din seria Shinobi era la fel de mult o mascotă pentru Sega ca și Sonic. Între 1988 și 1993, titlurile clasice din serie - Shinobi, The Revenge of Shinobi, Return of the Ninja Master – au fost lansate cu mare succes, dar de atunci seria a avut practic nicio prezență. Au fost lansate titluri de atunci, ultimul în 2011 pe Nintendo DS, dar niciunul care să se apropie de măreția trecutului. Dar asta urmează să se schimbe, pentru că Shinobi: Art of Vengeance nimerește ținta. Nu doar că face dreptate seriei, dar este posibil mai bun decât oricare dintre celelalte jocuri, chiar și în perioada lor de glorie.
Lizardcube a fost în spatele renașterii strălucite a lui Streets of Rage în 2020. Aici, în colaborare cu Dotemu, au lansat recent intrarea pixelată a lui The Game Kitchen în seria Ninja Gaiden. Acum, în strânsă colaborare cu Sega, ne-au binecuvântat cu încă un joc neo-retro într-o serie altfel veche și neglijată. Cu Streets of Rage 4, Lizardcube au demonstrat că au o echipă de design formidabilă în domeniul vizual. Era ca și cum ai privi o bandă desenată vie. Cu Shinobi, dovedesc din nou acest lucru și chiar se depășesc pe ei înșiși. Stilul de benzi desenate este încă prezent, dar a căpătat un aspect puțin mai rustic, ca o bandă desenată pictată pe o bucată veche de papirus. Totul, de la personaje la medii, este bine proiectat și animat la perfecțiune, dar fundalurile nivelurilor sunt unele dintre cele mai frumoase pe care le poți găsi într-un joc 2D. În ciuda dimensiunilor plate, adesea îți taie respirația când ieși într-o zonă deschisă. Nivelul de detaliu, dinamică și culoare este impresionant, și arată ca un film animat pe care îl controlezi singur. Pe lângă asta, nu necesită nicio putere specială a sistemului pentru a rula jocul. L-am recenzat pe un Steam Deck OLED unde rula solid la 90 fps, așa că e greu de imaginat că nu ar putea menține 60 fps pe majoritatea platformelor. Este posibil ca unii fani ai jocurilor vechi să fie puțin sceptici în privința stilului grafic. Impresia imediată a jocurilor Mega Drive și Master System este mai sobră și serioasă, dar cred că majoritatea oamenilor vor renunța odată ce încep jocul, iar chiar dacă stilul este diferit, jocul are loc clar în același univers. Vei recunoaște rapid nivelurile și inamicii din jocurile anterioare.
Povestea jocului este direct din anii '90. Nu s-au asumat riscuri aici. Satul lui Joe Musashi este atacat de maleficul ENE Corp, care pare să posede atât puteri magice uriașe, cât și tehnologie militară avansată. Elevii de la dojo-ul său ninja sunt uciși încercând să-și apere soția însărcinată, care, surprinzător și contrar clișeului, supraviețuiește, așa că nu pe ea trebuie să o răzbune, ci pe studenți. Joe Musashi este complet concentrat pe a-și lua răzbunarea, cel puțin conform naratorului; pentru că nu este ceva ce spune el însuși. Musashi nu spune nimic, doar mormăie. E amuzant, și reușesc să exprime lucruri diferite prin grunturile lui, dar el este un personaj bidimensional în toate privințele. Din fericire, întâlnește câteva personaje colorate pe parcurs, iar toate au dublaj. Povestea nu e rea, dar nu e ceea ce ai venit să cauți. ENE Corp este rău și are planuri malefice, iar Joe Musashi poate fi puțin prea supărat, dar el este băiatul bun. Pe lângă grafică, este gameplay-ul pentru care vii, iar gameplay-ul te ține captivat.
Shinobi este un platformer de acțiune, un termen larg, dar spre deosebire de jocurile anterioare din serie, Art of Vengeance preia multe elemente din genul Metroidvania. Majoritatea jocurilor Metroidvania au loc pe o hartă mare pe care o explorezi pe parcurs. Diferitele zone pot avea propriile teme sau stiluri, dar toate sunt conectate într-unul singur. Shinobi urmează o structură mai clasică în care treci de la un nivel la altul, dar fiecare nivel poate fi considerat o mini-hartă Metroidvania plină de secrete. În mod tradițional, întâlnești zone și camere la care evident te poți întoarce doar mai târziu cu abilități noi, dar acest lucru este ușor de urmărit, deoarece este descris în detaliu ce upgrade-uri și colecționabile îți lipsesc în fiecare nivel.
În jocurile clasice Metroidvania, de multe ori începi cu toate abilitățile tale și ești un mic supererou, doar ca să-ți fie luate puterile dintr-un motiv sau altul. Spre deosebire de multe alte jocuri din gen, Art of Vengeance nu te face să te simți handicapat la început. Ai suficiente abilități să fii un ninja sălbatic la început, și de acolo doar se construiește pe asta. Musashi nu este jefuit de echipamentul său și nici de energie. Este cel mai bun ninja din lume, iar toate abilitățile suplimentare sunt doar un bonus, nu o cale de a reveni la un nivel de bază. Și acum că am vorbit despre abilitățile lui Joe Musashi, să vorbim despre sistemul de luptă, care este incredibil de fluid și bine executat. Jocurile vechi Sega erau construite în jurul a două butoane, săritura și atacul, și un al treilea pentru a activa o abilitate ninjitsu (un fel de superabilitate). Funcționa bine atunci și nu putea fi foarte diferit în circumstanțele respective, dar jucându-le acum, se simte foarte greu și rigid. Art of Vengeance nu e deloc așa. Aici avem două atacuri de bază, una ușoară și una grea, o evitare, săritura și aruncarea cuțitelor. Acestea pot fi legate împreună în ceea ce par combinații nesfârșite. Dacă lovești inamicii cu suficiente atacuri grele, aceștia sunt marcați și poți executa instantaneu. În plus, poți activa până la patru atacuri speciale diferite care se reîncarcă atacând inamicii, iar nu în ultimul rând, abilitățile de ninjutsu au revenit. Acestea sunt atacuri supreme, foarte eficiente, dar care necesită mult timp pentru a se reîncărca.
Nimic din toate acestea nu este revoluționar sau măcar nou, dar funcționează perfect. Eu însumi tind să "apăs butoane", cum se spune, și în multe jocuri ești pedepsit pentru asta. Nu e vorba că ai fi răsplătit aici, dar sistemul de luptă este atât de accesibil la început încât, chiar dacă reflexele tale Soulslike sunt puțin ruginite, vei fi prins, dar pe măsură ce începi cu adevărat să stăpânești sistemul de combo-uri, să joci Shinobi este cu adevărat o plăcere. Jocul echilibrează plasarea inamicilor care intră în luptă corp la corp și atacă de la distanță într-un mod bun, astfel încât să fii mereu provocat, dar să nu fii copleșit. Nivelul de dificultate implicit este destul de dificil, dar provocarea crește treptat și se simte natural pe măsură ce îți dezvolți abilitățile pentru a juca. Pe măsură ce te apropii de finalul poveștii, nu simți că jocul a făcut un salt disproporționat în dificultate în niciun moment, chiar dacă poate fi cu adevărat dificil spre final. O mare parte din cele mai dificile conținuturi sunt opționale. Acest lucru este valabil mai ales pentru diversele misiuni secundare și niveluri bonus care se concentrează pe secvențe de platforming. Cea mai dificilă dintre acestea mi-a amintit mult de cele mai dificile secvențe din jocul la fel de bun de anul trecut Prince of Persia: The Lost Crown. Sunt ferăstraie circulare pe pereți și țepi pe podea, și este nevoie de multe încercări să treci prin ea. Vei muri iar și iar, dar când în cele din urmă îți executi perfect sărituri și rostogoliri, este la fel de satisfăcător ca atunci când învingi un boss în Dark Souls. După cum am spus, cele mai dificile exemple nu sunt necesare pentru a termina jocul, ceea ce e bine pentru că pot fi foarte frustrante. Așa că poți reveni la ei oricând dorești.
După cum probabil ați ghicit, nu sunt multe probleme pe care să le pot evidenția în acest joc. Mi-a luat cam 15 ore să termin povestea, iar dacă vrei să atingi 100%, ai nevoie de 20-25 de ore. După aceea, poți încerca la Boss Rush sau Arcade Mode, deci, per total, este un pachet de o calitate excepțional de înaltă pe care Sega și Lizardcube ne-au oferit la un preț recomandat de aproximativ £25. Lizardcube dovedește cu adevărat aici că sunt unii dintre cei mai buni din industrie la design și animație 2D, iar acum că au demonstrat și că pot face un action-platformer/Metroidvania, cea mai mare dorință a mea este ca Konami să arunce mulți bani pe ei ca să-i convingă să creeze un nou Castlevania.
Dacă Shinobi: Art of Vengeance va fi reboot-ul seriei pe care Sega îl speră când va fi lansat, doar timpul va spune, dar din punct de vedere al calității, este un succes total. Este un design vizual fenomenal, iar sistemul de luptă este grozav atât pentru începătorii care apăsează butoane, cât și pentru veteranii preciși. Shinobi nu a fost niciodată mai bine, este o adevărată victorie pentru Lizardcube și Sega.
