(10) Polițiști
Știm cu toții că Hideo a fost mereu puternic influențat de filmele de la Hollywood și că Snake, ca personaj, nu ar fi arătat sau funcționat așa cum arată dacă nu ar fi fost operele lui John Carpenter. În jocul oarecum uitat din 1994 Policenauts, Kojima a fost influențat atât de Blade Runner, cât și de Die Hard în scrierea aventurii extrem de cinematografice cu pixeli Policenauts. Aici am jucat rolul unui polițist care, după ce a dormit criogenic aproape 30 de ani, s-a întors la viața pământească pentru a fi lovit de o lume cu totul diferită de cea pe care a părăsit-o odată. Scenariul din acest joc este încă genial, iar dialogurile sunt încă unele dintre cele mai bune scrise de Kojima.
(09) Metal Gear Solid V: Durerea Fantomă
Așteptările pentru Kojima când a anunțat Metal Gear Solid V: The Phantom Pain erau uriașe. Premisa unei lumi deschise mai mari care reacționează la ceea ce ai făcut într-un joc stealth părea prea frumoasă ca să fie adevărată. Totuși, s-a dovedit a fi adevărat într-o anumită măsură și am avut parte de un thriller de spionaj palpitant în care am călătorit prin Afganistan și la granița Angola-Zair. Dacă al patrulea a încheiat seria cronologic, al cincilea leagă povestea de primul joc din serie și acționează ca un prequel în toate, cu excepția numelui. Urmărim cum Big Boss își construiește imperiul de mercenari și reputația sa. Aceasta este realizată cu o poveste interesantă, deși cu o altă modalitate de a o spune. Mai exact, întregul joc este împărțit în misiuni care, la rândul lor, funcționează ca episoade într-un serial TV cu credite. Acest lucru a devenit rapid frustrant de urmărit după fiecare misiune finalizată. Cu toate acestea, povestea a fost interesantă, iar atât prologul Ground Zeroes, cât și jocul principal The Phantom Pain au fost jocuri de top în genul lor. La Gamereactor, am simțit că, deși nu a fost unul dintre cele mai bune jocuri ale lui Kojima, a rămas totuși un exemplu excelent de joc stealth funcțional într-o lume deschisă, cu inamici reactivi și dinamici.
(08) Metal Gear Solid 2: Fiii Libertății
Ploaia se varsă în râul Hudson și vedem un bărbat mergând încet pe un pod, purtând o pelerină de ploaie. Bărbatul începe să alerge, își aruncă haina jos și face un salt mare de pe pod pe sunetul muzicii iconice a lui Harry Gregson-Williams. Din nou, granițele dintre film și jocuri au fost estompate odată cu continuarea unuia dintre cele mai bune jocuri PlayStation din lume. Metal Gear Solid 2: Sons of Liberty a fost un joc înaintea timpului său datorită stilului său narativ complex și post-modern și temelor precum controlul informației și inteligența artificială. Jocul se învârtea în jurul manipulării informației, ceva ce a devenit din ce în ce mai relevant în peisajul digital de astăzi. Kojima și-a asumat, de asemenea, riscuri și a jucat cu așteptările jucătorilor ca niciodată până acum. Mulți dintre noi ne-am simțit păcăliți când scurtul capitol de deschidere din Solid Snake s-a încheiat și noul personaj principal, Raiden, a devenit în prim-plan. Avea părul blond lung și un corp mai feminin, ceea ce ridica unele sprâncene. Jocul a evoluat, de asemenea, mecanicile de joc ale predecesorului său, introducând un mod first-person în care întreaga armă era încadrată, a rafinat mecanicile de stealth și a introdus o nouă inteligență artificială a inamicilor care a făcut stealth-ul și jocul strategic și mai provocatoare decât înainte. Totuși, entuziasmul inițial de a juca ca Solid Snake s-a stins pentru mulți când Raiden nu a mai fost un protagonist la fel de captivant. Unele misiuni erau percepute și ca fiind lente și lipsite de inspirație, iar unele lupte cu boși provocau frustrare. În același timp, povestea ambițioasă a jocului, gameplay-ul inovator și temele nu pot fi ignorate, motiv pentru care jocul primește un puternic loc opt.
(07) Răpitoare
Snatcher este unul dintre acele jocuri care nu poartă doar semnătura lui Kojima, nu, chiar îi strigă numele – o distilare a tot ceea ce creatorul excentric pretinde că iubește. Povestire cinematografică, atmosferă noir, anxietate viitoare și jocuri care împing limitele mediului. Lansat în 1988 și cunoscut mai ales pentru lansarea sa pe Sega CD, este un joc care a părut întotdeauna cu mult înaintea timpului său. Cel mai evident lucru care te impresionează este, desigur, splendoarea vizuală distinctivă – o bijuterie pentru vremea sa, proiectată într-o estetică cyberpunk. Semnele cu neon luminau întunericul orașului, scăldat în umbre și ploaie rece. Este fără rușine Blade Runner, dar în felul lui Kojima, și da, mâna lui fermă și viziunea clară strălucesc chiar și aici, la începutul carierei sale. Povestea este în egală măsură sci-fi distopic și detectiv noir, unde tu, în rolul agentului amnezic Gillian Seed, urmărești roboți ucigași, sau "Snatchers". O versiune fermecătoare și foarte japoneză a filmului clasic din 1956 al lui Jack Finney, aruncată în blender cu viziunea întunecată a lui Philip K. Dick asupra viitorului. E atât de minunat Kojima. Enigmatic, autoreferențial și cu un ton care oscilează haotic. De la umor neașteptat la seriozitate. Apoi, desigur, există peisajul sonor. Snatcher are o coloană sonoră care se simte atât retro, cât și atemporală. Melodii electronice, vibrații de bas amenințătoare – toate cu o ușoară notă futuristă care nu pare niciodată kitsch. Astăzi, puțini oameni își amintesc jocul, care, până la urmă, a fost umbrit de lucrările mai mari și mai contemporane ale lui Kojima. Dar pentru cei care vor să-i înțeleagă originile – cu adevărat, Snatcher rămâne o piesă indispensabilă a puzzle-ului. Dacă se poate, și mai plăcut astăzi. Fără compromisuri Kojima și fără rușine personal, un adevărat clasic cult.
(06) PT
Puțin peste 20 de minute, asta e tot ce am văzut efectiv din interpretarea lui Hideo Kojima și Guillermo Del Toro a filmului Silent Hill. Totuși, este pentru toți cei care am reușit să jucăm 20 de minute cu adevărat neplăcute și atmosferice și cred că mulți dintre noi a trebuit să ne schimbăm lenjeria după aceea, nu în ultimul rând după prima întâlnire cu Lisa. Rareori pulsul a fost atât de puternic ca atunci când ne-am strecurat pe lângă coridorul îngust și am explorat încet, dar sigur, fiecare colț. Silent Hill a fost anulat după un conflict între Konami și Kojima, ceea ce a dus la eliminarea completă a P.T. din PlayStation Store și, ulterior, a devenit indisponibil pentru descărcare, deși mai fusese făcut anterior. Așa că astăzi este foarte dificil, aproape imposibil de jucat. Desigur, regretăm faptul că nu vom putea niciodată să experimentăm asta la scară maximă, dar recunoaștem și că PT este, cel mai probabil, cel mai bun joc horror care nu a fost lansat niciodată.
(05) Eșuarea morții
Când Kojima a decis să facă un joc despre un om care transportă lucruri prin peisaje ostile de ostilitate, a devenit un fel de tabără de tip iubește-le sau urăște-le. Nu e chiar atât de greu de înțeles. Death Stranding este un joc ciudat. Este la fel de pretențios pe cât este de lent. Este nebunesc și ciudat în atât de multe feluri încât uneori a trebuit să începem să acceptăm în ce ne băgam. Să încerci să rezum asta dincolo de simpla limită "Ar trebui să ții R2/L2 ca să nu-ți pierzi echilibrul" este practic imposibil. Există un argument când vine vorba de divertisment că "cei cărora nu le-a plăcut au fost cei care nu l-au înțeles". În multe privințe, probabil nu este posibil să înțelegi tot ce a vrut Kojima să spună de data asta. Dar asta nu contează prea mult, de fapt. Conținutul poate fi la fel de ciudat pe cât vrei dacă totul funcționează. Călătoriile perpetue ale lui Sam (cu un bebeluș ca singur companion) și narațiunea cinematografică au fost, în multe privințe, extrem de memorabile. Pentru că, deși este un joc în care de multe ori mergi cu o poveste mai ciudată decât majoritatea celor la care am fost expuși – a fost și fascinant, unic și o gură incredibilă de aer proaspăt printre tot ce am trăit înainte.
(04) Metal Gear Solid 4: Tunurile patrioților
Ultima dată când Hideo Kojima a mers la maximum sub sigla Konami (a renunțat în timpul dezvoltării Metal Gear Solid V) a fost a patra aventură a lui Snake, Guns of the Patriots din 2008 pentru PlayStation 3. După ce a livrat cele două episoade anterioare ale seriei pe a doua consolă Sony, Kojima nu a folosit puterea noii platforme și a formatului Bluray pentru a inova în gameplay, ci pentru a face în sfârșit ceea ce și-a dorit mereu – și anume, un film semi-interactiv. Guns of the Patriots poate părea nepregătit când a fost lansat, dar chiar și astăzi portretizarea lui Snake, prematur îmbătrânită, este o capodoperă de povestire absolut necompromisă, care reușește să împletească aproape totul între cer și pământ. Între secvențele cinematice de 50 de minute (cel mult peste 70 de minute dintr-o singură serie), există teorii ale conspirației, critici sociale, maimuțe fumătoare, portrete detaliate ale personajelor și soldați care fac diaree. Unii spun că Kojima a mers prea departe cu viziunea sa neîngrădită aici, cu Guns of the Patriots, dar acesta este, fără îndoială, cel mai mare avantaj al jocului.
(03) Death Stranding 2: On the Beach
Din fericire, continuările jocurilor nu sunt chiar la fel ca în lumea filmului. Dimpotrivă, aproape întotdeauna ne așteptăm ca ei să fie chiar mai fantastici și grandioși decât predecesorul lor. Au trecut cinci ani și jumătate până când am avut în sfârșit o continuare a aventurilor lui Sam. În această perioadă, Kojima Productions a reușit să dezvolte ceva care a fost o aventură și mai finisată, stilată și mai bine construită decât cea precedentă. Am avut parte de multe lucruri care au diminuat o parte din frustrarea pe care unii ar fi putut-o simți cu predecesorul său. Am primit și ceva ce poate fi clasificat doar ca unul dintre cele mai frumoase pe care le poți experimenta pe o consolă în acest moment. Medii care oferă priveliști uluitoare și unde vremea și dezastrele naturale au devenit elemente care au primit mai mult spațiu. Călătoriile lungi ale lui Sam au oferit, de asemenea, mult mai multe oportunități și mai multă varietate decât data trecută. Așa cum era de așteptat, povestea a fost în multe privințe cel puțin la fel de pretențioasă și nebunească ca data trecută. Dar a oferit și mai multe explicații, mai multe momente care au legat povestea în ansamblu. Am avut personaje recurente și apoi altele noi într-o poveste în care Kojima a echilibrat în mod repetat, din nou, între geniu și nebunie, într-un mod care a devenit incredibil de memorabil. Per total, am primit o continuare demnă și absolut genială care, deși împărtășea multe cu primul joc, a reușit totuși să se simtă complet unică, din nou.
(02) Metal Gear Solid
Încă din primul cadru, tonul este stabilit în apa cu zero grade din jurul insulei Shadow Moses – ceva diferit de orice am mai experimentat până acum. Nivelul de ambiție este crescut dincolo de maxim, pe măsură ce granițele dintre joc și film devin estompate, iar Hideo Kojima, prin stealth, ne ia pe noi și pe scena internațională PlayStation cu asalt într-unul dintre cele mai influente jocuri din toate timpurile. Al patrulea perete este dărâmat de frecvențe codec scrise pe coperta jocului, iar Psycho Mantis manipulează realitatea noastră fizică. Perspectiva 3D izometrică a dezvăluit raze laser ascunse cu o țigară în gură, splendid redate exclusiv în motorul jocului, care ne-au lăsat pe spate prin interpretare vocală credibilă și o galerie de personaje distorsionată. 1998 a modelat o întreagă generație și nu doar că a pus seria de jocuri pe harta lumii – ci l-a cimentat pe Hideo Kojima ca unul dintre cei mai respectați și influenți creatori de jocuri din toate timpurile. Solidul "David Hayter" Snake l-a pus pe cercetașul Sam Fisher la oliță înainte să se nască, iar noi îl salutăm cu un meritat loc doi.
CEL MAI BUN JOC AL LUI K O J I M A:
(01) Metal Gear Solid 3: Mâncătorul de Șerpi
Oricât de mult ne place primul joc Metal Gear Solid și farmecul său presărat de poligoane de pe PlayStation, misterul spionilor, comedia bizară și tonul ciudat, tot Snake Eater ocupă primul loc în această listă a celor mai bune lucrări ale lui Kojima-San. Acest lucru se datorează faptului că rețeta sa originală despre cum ar trebui să fie realizată o acțiune de spionaj bună și-a dat dovadă atunci când el și echipa Konami din spatele Snake Eater au susținut caseta până în anii '70. Tatăl lui Solid Snake, Big Boss, și lupta sa împotriva teroriștilor ruși din junglă reprezintă una dintre cele mai remarcabile experiențe de gaming oferite vreodată, iar acum vom experimenta în curând noua versiune luxoasă despre această capodoperă, sperăm sincer că Konami a făcut dreptate mâncătorilor de șerpi.
